Conceptul de NATO 3.0, promovat de Elbridge Colby, subsecretarul Apărării pentru politică, propune o reechilibrare radicală a alianței prin reducerea angajamentelor convenționale ale Statelor Unite în Europa. Această strategie presupune ca statele europene să preia responsabilitatea pentru apărarea teritorială a continentului, în timp ce Washingtonul își concentrează resursele în regiunea Indo-Pacific. Planul vizează menținerea rolului de lider al SUA prin oferirea exclusivă a garanției nucleare, însă această abordare este considerată periculoasă de către analiști.
Implementarea acestui model implică o retragere masivă a trupelor și a echipamentelor militare americane din Europa. Departamentul Apărării a anunțat deja planuri de retragere a aproximativ 5.000 de soldați din Germania, iar brigada rotativă americană din România a plecat fără înlocuitori în octombrie anul trecut. Rapoartele indică faptul că între 25.000 și 40.000 de soldați ar putea părăsi continentul, alături de o reducere semnificativă a numărului de aeronave F-16, F-15E și a navelor de război.
Washingtonul intenționează să reducă contribuția sa la Modelul de Forțe NATO cu o treime până la jumătate, afectând capacitățile de atac cu rază lungă de acțiune. Această decizie ar putea lăsa Europa vulnerabilă, deoarece alternativele europene ar putea necesita între trei și cinci ani pentru a fi operaționale. În acest interval, lipsa rachetelor de tip Tomahawk sau Dark Eagle ar putea împiedica Europa să gestioneze un conflict convențional de înaltă performanță împotriva Rusiei.
O problemă majoră este separarea teoretică a forțelor convenționale de cele nucleare, o strategie care ignoră realitatea escaladării militare. Dacă Statele Unite își reduc prezența pe teren, credibilitatea umbrelei nucleare este pusă la încercare, deoarece un președinte ar putea ezita să utilizeze arme nucleare pentru a proteja teritorii unde nu mai există trupe americane. Această fragmentare a comenzii ar putea oferi Moscovei oportunități de a exploata diviziunile dintre aliați în timpul unei crize.
Schimbarea de paradigmă ar putea declanșa, de asemenea, o proliferare nucleară necontrolată în rândul statelor europene. În timp ce Washingtonul se opune unui program nuclear european independent, vulnerabilitatea crescută îi poate împinge pe aliați să caute soluții proprii. Polonia discută deja posibilitatea achiziționării de arme nucleare, iar Franța și Regatul Unit își consolidează cooperarea prin grupuri directorale comune, încercând să creeze un cadru de descurajare avansat, independent de deciziile politice de la Washington.
Istoric, stabilitatea securității europene a fost susținută de prezența constantă a trupelor americane, care au servit drept semnal de alarmă pentru orice agresiune. În perioada Războiului Rece, staționarea forțelor a fost o tactică deliberată pentru a lega apărarea Europei de protecția directă a cetățenilor americani. Divizarea propusă de NATO 3.0 subminează acest mecanism de descurajare, riscând să lase un NATO mai slab în fața unei Rusia care își poate testa limitele.
