Pactul de apărare format de Arabia Saudită, Turcia și Pakistan a trecut prin primul test de securitate după ce Arabia Saudită a fost ținta unor atacuri asupra infrastructurii sale strategice. Acordul, semnat la Mecca în august 2026 de către Mohammed bin Salman, Recep Tayyip Erdoğan și Shehbaz Sharif, prevede că un atac asupra unui stat va fi considerat un atac asupra tuturor. Totuși, în urma atacurilor, avioanele și dronele Turciei și Pakistanului nu au intervenit militar pentru a sprijini regatul.
Situația a devenit critică atunci când rebelii houthi din Yemen au încercat să extindă controlul asupra unui coridor esențial pentru exporturile Arabiei Saudite. Această mișcare a vizat rutele maritime vitale, inclusiv zona de lângă strâmtoarea Bab el-Mandeb, crucială pentru comerțul regional. Deși pactul promitea garanții de securitate similare cu articolul 5 din tratatul NATO, lipsa unei intervenții din partea Islamabadului și Ankara a ridicat semne de întrebare privind aplicabilitatea reală a acestor clauze.
Alianța este un proiect neobișnuit, deoarece reunește trei state care nu se află sub umbrela unei superputeri și care caută autonomie strategică. Arabia Saudită oferă resurse financiare masive, Pakistanul aduce capacitatea militară și arsenalul nuclear, iar Turcia contribuie cu o industrie de apărare dezvoltată. Această combinație de resurse este însă fragilă din cauza profilurilor divergente ale membrilor, care au interese geopolitice și rivalități regionale care nu pot fi ușor armonizate.
Interesele strategice ale celor trei parteneri sunt adesea în conflict direct, ceea ce limitează capacitatea de acțiune comună. Pentru Pakistan, principalul rival rămâne India, în timp ce Turcia este membră NATO și are priorități complexe în Mediterana de Est și Caucaz. Arabia Saudită se concentrează pe securitatea Golfului și pe amenințarea reprezentată de Iran, însă Pakistanul preferă rolul de mediator, iar Turcia își gestionează propriile dispute regionale, ceea ce îngreunează o reacție militară unitară.
Eficacitatea unei alianțe depinde de existența unei arhitecturi instituționale de comandă și de voința politică de a interveni în crize. Spre deosebire de NATO, care se bazează pe superioritatea militară a Statelor Unite și pe structuri de planificare comune, Pactul de la Mecca nu dispune de o astfel de bază. Membrii nu au un adversar comun definit, iar diferențele de priorități fac ca promisiunile de apărare reciprocă să rămână, în prezent, mai degrabă declarații politice decât garanții militare concrete.
Istoric, marile alianțe militare au fost construite în jurul marilor puteri, precum NATO în jurul Statelor Unite sau Pactul de la Varșovia în jurul Uniunii Sovietice. După prăbușirea Uniunii Sovietice, statele din Golf s-au bazat pe protecția oferită de Washington, oferind în schimb acces strategic și resurse energetice. Acest model de securitate bazat pe o superputerie a oferit stabilitate regională timp de decenii, înainte de încercările actuale de a crea structuri autonome.
