Pentagonul pregătește în Polonia o reuniune restrânsă privind viitorul NATO, la care participă un grup select de state membre. Acest format, cunoscut sub numele de Grupul Bergen, include Norvegia, Suedia, Finlanda, Polonia, Germania și Olanda. Denumirea grupului provine de la orașul norvegian care a găzduit prima lor întâlnire, organizată în iunie sub coordonarea subsecretarului pentru politici de apărare Elbridge Colby.
Geografia acestui grup subliniază o concentrare pe Europa de Nord și zona Baltică, acționând ca un contrafort pentru regiunea Arcticii. Această evoluție este marcată de acordul SUA-Groenlanda-Danemarca, încheiat la 22 septembrie, care poziționează marea insulă nord-americană, aflată sub control danez, în centrul noii arhitecturi euroatlantice. Această schimbare de paradigmă indică o orientare strategică a Washingtonului către zonele polare.
În acest context, apare întrebarea privind poziția României în raport cu interesele americane. Deși Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2025-2030 consideră Parteneriatul Strategic cu SUA ca pe un pilon de neînlocuit pentru securitate și prosperitate, există riscuri de interpretare eronată. România pare să rămână ancorată într-o viziune a trecutului, fără să înțeleagă transformarea profundă care îi afectează securitatea națională.
Prezența bazelor americane de la Deveselu, Câmpia Turzii și Kogălniceanu nu garantează o implicare constantă a SUA. Există o distincție majoră între a fi un furnizor de securitate și a fi o putere care operează infrastructurile doar atunci când interesele sale o cer, așa cum s-ar putea întâmpla în cazul unui conflict cu Iranul. A avea interese într-un spațiu nu înseamnă a fi responsabil cu ordinea în acea regiune.
Soluția pentru România nu constă în solicitarea unei prezențe americane mai mari, ci în dezvoltarea unei capacități regionale și naționale autonome. Relația cu America trebuie adaptată unei realități în care Washingtonul nu mai este același ca în 2004 sau 2016. Este necesară o abordare matură, în care parteneriatul strategic nu mai este tratat ca o constantă metafizică, ci ca o colaborare bazată pe coincidența intereselor.
Din punct de vedere geopolitic, dinamica actuală reflectă o lume în tranziție, unde marile puteri își recalibrează prioritățile în funcție de zonele de influență critice. Această realitate impune statelor europene să își redacteze strategiile de apărare pentru a nu depinde exclusiv de garanții externe care pot varia în funcție de interesele de securitate ale superputerii americane.
