NATO a publicat, pe 17 septembrie, un document care stabilește șapte cerințe de bază pentru reziliența națională, după o serie de reuniuni desfășurate la Bruxelles. Aceste directive vizează modul în care statele membre trebuie să asigure funcționarea societății și susținerea operațiunilor militare în contextul unor crize sau războaie. Documentul subliniază necesitatea de a respecta Articolul 3 al Tratatului NATO, care impune menținerea continuității guvernării, a serviciilor esențiale pentru populație și a operațiunilor militare.
Cele șapte domenii de reziliență identificate de Alianță includ continuitatea guvernării și a serviciilor guvernamentale critice, reziliența aprovizionării cu energie, precum și securitatea resurselor de apă și alimente. De asemenea, planul pune accent pe gestionarea victimelor în masă și a crizelor sanitare, pe asigurarea unor comunicații civile reziliente și pe dezvoltarea unui transport civil capabil să reziste unor atacuri. Premisa centrală este că infrastructurile vor fi lovite prin sabotaje sau atacuri militare, deci focusul trebuie să fie pe capacitatea de a izola și reface serviciile.
Expertul în securitate și analiștii avertizează că amenințările moderne nu se limitează la tancuri, ci vizează atacuri asimetrice și cibernetice. Istoricul Margaret MacMillan menționează că riscul crește în zona sistemelor de care depind numeroase activități, precum tăierea cablurilor de pe fundul oceanului. În acest context, reziliența devine un instrument de descurajare, deoarece un stat capabil să absoarbă un atac și să restabilească rapid serviciile reduce efectele pe care un adversar le-ar putea obține prin presiune asupra infrastructurilor critice.
Războiul hibrid reprezintă o amenințare majoră, utilizând manipularea psihologică și atacurile informatice pentru a slăbi coeziunea socială. Generalul Iuri Baluiesvki a subliniat că bătălia pentru mințile oamenilor poate fi mai importantă decât o confruntare militară clasică, deoarece poate paraliza instituțiile de putere fără vărsare de sânge. Rusia urmărește evitarea unei confruntări directe cu NATO, preferând exploatarea nemulțumirilor interne și a vulnerabilităților existente pentru a genera instabilitate și a face statele occidentale mai greu de guvernat.
Implementarea acestor măsuri ridică întrebări privind implicarea sectorului privat în gestionarea infrastructurii critice. Deoarece multe servicii sunt administrate de operatori privați, reziliența națională va necesita parteneriate public-privat și, posibil, creșteri ale cheltuielilor. Există îngrijorări legate de modul în care aceste costuri vor fi suportate, fie prin bugetele naționale destinate înarmării convenționale, fie prin creșterea facturilor pentru populație. Totodată, există riscul ca problemele interne, precum polarizarea sau inegalitatea, să fie interpretate eronat ca atacuri hibride externe.
Contextul securității globale rămâne volatil, în timp ce lideri internaționali continuă să monitorizeze evoluțiile din zonele de conflict. În acest cadru, discuțiile despre pregătirea militară și psihologică a populației devin centrale pentru stabilitatea Alianței. State precum Finlanda și Suedia sunt menționate ca exemple de pregătire civică și militară, oferind un model de reziliență prin stagiul militar obligatoriu și o pregătire psihologică sporită a cetățenilor în fața posibilității unui conflict armat.
